Acasa | Controverse | Mihai Viteazul, şarlatanul devenit erou national

Mihai Viteazul, şarlatanul devenit erou national


image

Pentru multă vreme i s-a mai spus şi Mihai Pătraşcu, fiul voievodului Pătraşcu cel Bun (şi, implicit, frate al domnitorului Petru Cercel), atribuindu-i-se, în mod eronat, o filiaţie nobilă care să îi legitimeze prezenţa pe tronul Ţării Româneşti şi, apoi, al Ardealului şi Ţării Moldovei. Izvoarele istorice susţin însă falsitatea unei asemenea teorii. Cert este că Mihai s-a născut undeva în apropierea Ialomiţei, în localitatea Piua Pietrii de azi, în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun.

Chiar şi ideea că el ar fi fost un fiu nelegitim şi postum al domnitorului valah este puţin probabilă, atâta vreme cât Pătraşcu a murit în anul 1557 de podagră, o boală circulatorie cauzată de alimentaţia bogată în grăsimi şi de consumul excesiv de vin. Un raport diplomatic de la Constantinopol consemnează zvonul că Mihai ar fi fiul unui anume Iane, un bogat funcţionar grec de la curtea otomană, frate cu Doamna Tudora – negustoreasă de rachiu din Târgul de Floci. Zvonul spune chiar mai mult, că Mihai Vodă ar fi născut din legătura incestuoasă a celor doi fraţi.

 

Tinereţea lui Mihai este una marcată de treburile negustoreşti, acolo unde viitorul voievod dă dovadă de o abilitate înnăscută. O cronică polonă îl prezintă ca fiind negustor de vite, în timp ce o alta spaniolă îl arată ca pe un comerciant de bijuterii. Alături de influentul său unchi Iane Cantacuzino, zis şi Epirotul, Mihai învaţă turceşte şi greceşte, şi dovedeşte un real talent pentru ştiinţele vremii. Tot prin unchiul său, Mihai începe o fulminantă ascensiune pe scara socială. Bazându-se pe averea strânsă în anii tinereţii şi pe relaţiile lui Iane, tânărul este numit bănişor de Mehedinţi în anul 1588, moment în care începe achizţionarea primelor sate. Doi ani mai târziu, în 1590, el este numit mare stolnic, pentru ca după alţi doi ani, în 1592, să devină mare postelnic. Mai trec doar câteva luni şi ambiţiosul tânăr este numit mare agă. În tot acest timp, Mihai îndeplineşte şi funcţie de ispravnic în locul unchiului său care locuia la Istanbul. Sub domnia lui Alexandru cel Rău (1592-1593), acelaşi Mihai devine ban al Olteniei în locul lui Iane.
Averea sa era deja una considerabilă, după propriile declaraţii, viitorul domn deţinând 23 de sate numai în judeţul Romanaţi, altele fiind aduse ca zestre de soţia sa, Stanca, fiica lui Dobromir, fost ban al Olteniei, în timp ce alte sate de moşneni le dăruise mamei sale. Este evident că Mihai rivaliza cu însuşi domnitorul şi, chiar în aceste momente, sunt lansate zvonurile că ar fi nimeni altul decat fiul lui Pătraşcu cel Bun. Poate că acesta este motivul pentru care Mihai este arestat şi obligat să jure în prezenţa a 12 boieri şi a domnitorului Alexandru cel Rău că nu are legături cu defunctul voievod, fapt pe care noul ban al Olteniei îl îndeplineşte fără crâcnire. Credibilitatea, însă, a unei asemenea întâmplări este pusă sub semnul întrebării, mult mai credibilă fiind aceea în care Mihai a fost condamnat la moarte în lipsă datorită implicării într-un complot prin care urmărea să ia tronul Valahiei. Cert este că Mihai scapă cu fuga şi, pentru două săptămâni, se ascunde în Ardeal. Ia apoi drumul Constantinopolului acolo unde, cu ajutorul unchiului său Iane, al lui Andronic Cantacuzino, fiul lui Seitanoglu, al lui Sigismund Bathory şi al agentului englez Barton, reuşeşte să îl înduplece pe sultan şi să obţină tronul Ţării Româneşti. 
Sumele pe care Mihai le oferă atât sultanului cât şi nobililor turci care să îi faciliteze intrarea la suveran sunt fabuloase, în jurul a 1,5 milioane de galbeni, el fiind nevoit să cheltuie aproape tot ce agonisise de-a lungul anilor şi chiar să împrumute sume exorbitante. Astfel, în octombrie 1593, noul domnitor al Valahiei intra în Bucureşti însoţit de un alai de creditori dornici să îşi recupereze cât mai repede investiţia şi dobânzile aferente, bani pe care nu îi putea obţine decât din satele populate de valahi, instituind aşa-numitul ”aşezământ al lui Mihai”, prin care ţăranii erau transformaţi în iobagi.

Rău-platnicul...

Birurile devin insuportabile, oamenii aleg să fugă de pe moşii lăsând locul turcilor care prinseseră  a se aşeza şi a înlocui, în multe locuri, populaţia locală. Ţara Românească se transformă încet-încet într-o provincie turcească în toată regula, iar banii necesari creditorilor nu puteau fi strânşi cu una-cu două. La 13 noiembrie 1594, la doar un an după înscăunarea sa, Mihai, umilit de comportamentul creditorilor săi, care, conform Letopiseţului Cantacuzinesc, îl batjocoreau şi îi dădeau cu cuşma în cap, îi cheamă pe toţi în casa vistiernicului Dan pentru a "încheia socotelile". Dar socotelile sale erau mai mult decat sângeroase. Tunurile lovesc în plin în mulţimea celor adunaţi să îşi primească banii. Supravieţuitorii sunt masacraţi de armata domnească. Au urmat circa 2000 de ieniceri, întreaga garnizoană turcească din Bucureşti, în frunte cu emirul. Giurgiul este asediat, dar rezistă în faţa armatei lui Mihai. În schimb, La Hârşova, Silistra şi Târgul de Floci, turcii suferă înfrângeri zdrobitoare. În Moldova, Aron Vodă măcelărea pe toţi otomanii din Iaşi şi dădea semnul unei răscoale generale în cele două ţări române.

Răscoala lui Mihai şi a lui Aron Voda trezise în sânul popoarelor din Balcani speranţa eliberarii de sub jugul otoman. Haiducii sârbi şi bosniaci, unii dintre cei mai sângeroşi şi mai temuţi adversari ai turcilor stabiliţi in Balcani, i se alăturară lui Mihai Viteazul fără nicio condiţie. Printre ei se afla inclusiv Baba Novac, un războinic feroce chiar şi la vârsta de 80 de ani. Din Istanbul pornea însă o armată de circa 40.000 de oameni, în frunte cu Ferhat Pasa, care se îndreaptă către Muntenia. Sultanul se răzgândeşte inexplicabil şi îl inlocuieşte pe încercatul general cu vizirul Sinan Paşa chiar înainte de a trece Dunarea. Mihai nu reuşeşte să strânga mai mult de 8000-14.000 de oşteni, cărora li se adaugă un contingent de 2000 de unguri şi circa 200 de cazaci. Conştient că nu poate înfrunta o asemenea armată în câmp deschis, Mihai Viteazul alege aceeaşi tactică pe care şi Ştefan voievod o folosise la Vaslui, anume alegerea unui teren prielnic care să nu permită desfăşurarea trupelor otomane. Iar acest loc a fost satul Călugareni din apropierea Giurgiului. La 13/23 august 1595, valahii îşi încep ofensiva. După o primă victorie în care 3000 de turci sunt ucişi în luptă, otomanii se regrupează şi reuşesc să recucerească poziţiile pierdute. Cum şi pierderile în rândul armatei muntene erau uriaşe domnitorul alege să se retragă în Transilvania, lăsând liber invaziei otomane.

Între timp, după o noapte a nunţii care se dovedise un fiasco, Sigismund Bathory alege să îşi părăsească mireasa, pe Maria Cristina, şi, cu inima frântă, alege să îşi aline durerea în război. Era semnul pe care îl asteptase atâta vreme Mihai. Sigismund aducea cu el 22.000 de secui, 15.200 de soldaţi ardeleni şi 63 de tunuri. Moldova răspundea şi ea chemării domnitorului muntean cu 3000 de oameni şi 22 de tunuri. Lor li se alăturau şi 300 de italieni, experţi în asedii şi arme de artilerie trimişi de ducele din Toscana. Sinan, fără să ştie ce îl aştepta, alege să treacă Dunărea şi să lase la Giurgiu doar ariegarda şi o prada uriaşă. Giurgiul cade în urma unui atac violent al armatei creştine, transformând expediţia de pedepsire ordonată de sultan la stadiul unui eşec răsunător. În schimb, Muntenia, în frunte cu Bucureştiul, era o ruină. Războiul transformase oraşele în grămezi de resturi fumegânde, iar satele se destrămau în lipsa oamenilor care aleseseră fuga sau moartea în luptă.
Vasalul...

Revenind la bătălia de la Călugareni, trebuie menţionat că Mihai Viteazul era conştient de iminenţa unui atac turcesc la scară mare. Astfel, cu câteva luni înaintea bătăliei, el trimise soli care să ceară ajutorul suzeranului său, Sigismund Bathory. Ajunsă la 2 mai 1595 la Alba Iulia, delegaţia boierească a muntenilor acceptă condiţiile regelui maghiar semnând actul de vasalitate care însemna, practic, desfiinţarea statului muntean. Mihai devenea, astfel, un simplu locţiitor al lui Bathory pe tronul Valahiei, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu noul domnitor moldovean, Ştefan Răzvan Vodă.
Cu această ocazie, cei doi domni îl recunoşteau pe Sigismund “ca principe al nostru şi ca domn şi rege ereditarmoştenitor al ţărilor lor", veniturile Ţării Româneşti şi ale Moldovei trebuiau să fie controlate de dieta Transilvaniei; actele de danie urmau să fie emise în numele principelui, iar dreptul de judecată a pricinilor criminale să-i revină tot acestuia; voievozii români nu aveau dreptul să se folosească de formula devoţiunii (dei gratia) şi nici de sigiliul public al ţării pe care şi-l însuşea principele, ci doar de cel “… al familiei, dar cu ceară roşie”; erau interzise relaţiile diplomatice cu alte ţări, iar conducătorul principatului urma să fie numit “prealuminatul principe domnul Sigismund, prin graţia lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine şi al Sfântului Imperiu Roman, domn al părţilor regatului Ungariei şi comite al secuilor etc., domnul nostru preamilostiv”. De altfel, şi noul sigiliu al lui Sigismund Báthory includea stemele sigilare ale celor trei ţări româneşti.
Departe de ochii stăpânului său, domnitorul valah continuă de unul singur „faptele de vitejie”, şi asta în ciuda unei vistierii golite de multă vreme. Mihai, alături de Baba Novac şi de fraţii Buzeşti, atacă necontenit Balcanii, prădând Babadagul, Vidinul, Plevna, Sofia şi arzând, conform cronicilor vremii, peste 2000 de sate. În Ţara Românească izbucneau tot mai des lupte între mercenarii domnitorului şi ţăranii care se vedea jefuiţi chiar de cei care ar fi trebuit să îi apere. Nu rămânea decât o soluţie… pacea cu turcii. Astfel, la 7 ianuarie 1597, Paşa Hasan din Belgrad îi confirmă lui Mihai că vasalitatea sa fusese acceptată de sultan "până la sfârşitul zilelor sale", totul în schimbul unui tribut consistent.

Pe ascuns, principele muntean încheie un tratat de alianţă şi cu imperialii lui Rudolf al II-lea, un an mai târziu, cerând şi primind de la aceştia bani pentru întreţinerea unei armate de 5000 de oameni şi promisiunea unor subsidii pentru încă 5000 de ostaşi în cazul unei lupte cu turcii. Tot în tratatul încheiat cu Rudolf, Mihai accepta suzeranitatea acestuia şi primea, în cazul în care ar fi vrut să părăsească tronul, un castel în Ungaria sau Transilvania, acolo unde ar fi urmat să trăiască pe banii monarhului conform rangului său.

Între timp, schimbătorul Sigismund Bathory acceptă să predea puterea imperialilor în schimbul a două ducate în Silezia (1598). După doar câteva luni înţelege, însă, că Ardealul îi oferea o situaţie financiară mult mai bună şi, întors pe furiş, se proclamă din nou principe şi arestează oamenii lui Rudolf. După un an părăseşte pentru a doua oară domnia, lăsând în loc pe vărul său, cardinalul Andrei Bathory (29 martie 1599), un protejat al polonilor iar Mihai se vedea pentru a doua oară în situaţia de a se recunoaşte vasalul familiei Bathory. Susţinut de Rudolf al II-lea şi de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primeşte acceptul de a lupta împotriva lui Andrei Bathory cel care, aşa cum se temuse domnul muntean, încheiase pacea cu turcii.

La 5 octombrie 1599, Mihai pătrunde în Ardeal prin pasul Buzăului. În acelaşi timp, pe Olt, o altă armată munteană condusă de fraţii Buzeşti şi Baba Novac, venea în ajutorul domnitorului. Joncţiunea s-a făcut la 16 octombrie în satul Selimbar, iar armata lui Mihai, mare parte formată din mercenari, secui, valahi şi haiduci balcanici număra aproape 20.000 de oameni. Andrei Bathory îi opunea un număr egal de ostaşi. Primul atac este dat de Baba Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei cardinalului. Valahii se repliază şi atacă din nou, dar sunt respinşi pentru a doua oară şi se părea că vor pierde bătălia. Este momentul în care Mihai intră personal în luptă, în fruntea propriei armate, moment care decide sorţii bătăliei, transformând înfrângerea iminentă într-o victorie răsunătoare. Andrei Bathrory alege să fugă dar este prins de secui şi decapitat în coliba unui tăietor de lemne. La 1 noiembrie 1599, Mihai pătrundea în Alba Iulia asemenea unui mare învingător. Din păcate însă, cronicile vremii descriu scurta perioadă de domnie a munteanului, ca fiind cea mai cumplită din istoria Transilvaniei, trupele lui Mihai şi mercenarii lui Basta trecând ţara prin foc şi sabie şi depopulând după fiecare bătălie câte o regiune: “Au tăiat fâşii din pielea spatelui oamenilor, au întors capul copiilor, încât le ieşeau ochii din orbite” (Mikó Ferenc, 1603).

Pohtitorul...

Îndârjirea cu care Mihai şi-a apărat drepturile asupra Transilvaniei demonstrează că el a pătruns aici nu numai pentru a înlătura un duşman, Andrei Báthory, ci pentru a o stăpâni efectiv. De altfel, obiectivele domnului muntean au fost sesizate imediat de agenţii imperiali: la 7 decembrie 1599, Bartolomeu Pezzen scria lui Maximilian de Habsburg că guvernarea lui Mihai în Transilvania “… capătă din ce în ce mai mult aerul că numitul voievod vrea să ducă cu vorba atât pe turc, cât şi pe Maiestatea Sa şi să păstreze ţara pentru sine. Argumentele sunt următoarele: că el ţine ca ţara (Transilvania – n.ns.) să fie atribuită solemn mai întâi Maiestăţii Sale imperiale, apoi lui şi fiului său; că a aşezat în Ţara Românească oaste transilvană cu căpitani de vază şi, invers, a adus valahi în Transilvania; că a luat în mâinile sale, distribuindu-le după plac, comorile lui Sigismund şi ceea ce mai salvase nobilimea încoace şi încolo prin biserici; că, contrar cererii sale iniţiale, a scos din ţară oastea Maiestăţii Sale şi a ocupat cât a putut cu oastea lui valahă, cetatea Hust şi alte garnizoane”. 
Pe măsură ce îşi consolida stăpânirea în Transilvania, Mihai nici măcar nu se mai obosea să-şi ascundă intenţiile; dacă Petru Grigorovici Armeanul plecase la Praga doar pentru a anunţa victoria de la Şelimbăr, următoarea solie, compusă din banul Mihalcea şi vistierul Stoica, a avut misiunea să ceară Ardealul pentru domnul muntean. iar “pentru această slujbă şi nevoinţă ce s-au nevoit să-i lase Ţara Românească şi ţara Ardealului, să-i fie de moşie lui şi cineşi va ţinea den feciorii lui să fie de moşie”; Mihai pohtea însă Oradea cu ţinutul Bihorului, Hustul cu Maramureşul şi ţinuturile Crasnei, Solnocului, Zărandul şi Baia Mare cu Baia de Sus. Cum era de aşteptat, împăratul nu a acceptat propunerile lui Mihai. Răspunzând acestei noi solii, la 11 februarie 1600, Rudolf al II-lea scria că a primit “… în clientela şi credinţa deosebită a noastră ca şi a succesorilor noştri regi ai Ungariei, pe sus-zisul domn Mihai Viteazul, pe copiii lui, precum şi ţinutul Ţării Româneşti” .

Deranjat de răspunsul austriacului, la 9 martie 1600, Mihai a primit demonstrativ lângă Braşov o impozantă solie turcă care-i aducea două steaguri de domnie, unul pentru el, ca voievod al Ardealului, iar altul pentru fiul său, ca domn al Ţării Româneşti, iar a doua zi s-a redactat proiectul unui jurământ faţă de regele polon în care se stipula că, după unirea celor trei provincii româneşti şi eliberarea raialelor, va recunoaşte suzeranitatea lui Sigismund al III-lea, cu condiţia ca “aceste mai sus pomenite ţări, Măria Sa regele n-are să le dea nimănui altuia, decât urmaşilor Măriei Sale domnului Mihai în linie bărbătească”.

Incursiunea în Moldova, Mihai a făcut-o împotriva poruncii imperiale, forţând, în acelaşi timp, mâna Casei de Austria. Mihai Viteazul intenţionase cucerirea Moldovei încă din anul 1597, doar demersurile lui Sigismund Bathory făcând ca această campanie să fie amânată. Unul din motive a fost ura faţă de Ieremia Movilă, noul domnitor,cel care încercase în repetate rânduri să îl ucidă pe "cu otravă sau prin trădare", pentru a pune pe tronul Valahiei pe fratele său, Simion Movilă.
În primăvara anului 1600, în fruntea a 17.600 de oameni la care se adaugă, spre surprinderea lui Ieremia Movilă, un contingent de 2000 de moldoveni, Mihai viteazul pătrunde în Moldova. Campania este una fulgerătoare. La 10 mai, Mihai ocupa Bacăul, la 11 mai Romanul, iar cetatea Neamţului şi Suceava se predau fără luptă în faţa lui Mihai Viteazul. Urmează bătălia din faţa Cetăţii Hotinului, acolo unde Ieremia Movilă era învins şi scapă cu fuga peste Nistru. Nu trecuseră nici trei săptămâni şi Mihai Viteazul stăpânea Moldova.

Cum era şi firesc, voievodul a încercat să profite de conjunctura favorabilă creată prin unirea Moldovei; în tratativele purtate la Alba Iulia cu Bartolomeu Pezzen, în iulie 1600, pe lângă pohtele anterioare, Mihai mai dorea: săi se dea “pe veci” lui şi fiului său cele trei ţări române; împăratul să nu încheie pace cu otomanii fără ştirea sa, în viitorul tratat să fie incluse Transilvania, Ţara Românească şi Moldova; atât el, cât şi Nicolae Pătraşcu să primească titlurile de principi ai Transilvaniei şi ai Sfântului Imperiu Romano-German; să primească în timp de război bani pentru 20.000 de oşteni şi “nu numai pentru cinci luni, ci pe un an întreg”. Mai cere patru cetăţi în Transilvania (Gherghinul, Gilăul, Vinţul şi Făgăraşul şi două în “Ţara ungurească” (Hustul şi Ciuarul) “cu tot ţinutul şi venitul lor, în cest chip: de moşie şi pre feate”; pe lângă cele cinci comitate exterioare revendicate anterior, pohteaşte şi “cetăţile de pre margini ce se vor slobozi den măna păgănilor spre Domnea Lui: Timişoara, Felnacul, Cenadul, Beşcherecul, Panciova, Berinul, cu toate ţinuturile care sănt păn în Donăre, să fie moşie, fir pre fir, şi pre feate”.

Pretenţiile "pohtitorului", care în tratatul încheiat cu imperialii la 9 iunie 1598, se mulţumea doar cu “voievodatul părţilor Ţării Româneşti ale regatului Ungariei” îl scot insă din sărite pe împăratul austriac care decide să preia Transilvania şi să o transforme într-o provincie austriacă. Incapabil însă să îşi mai plătească mercenarii, Mihai se vede pus în faţa rebeliunii nobililor unguri, apăsaţi de dările grele necesare întreţinerii armatei dar, mai ales, de umilinţa de a fi supuşii unui valah. În consecinţă, generalul Giorgi Basta alege să intre în conflict de partea răsculaţilor, împotriva domnitorului muntean. La 18 septembrie 1600, 18.000 de cavaleri apuseni, dintre care 6000 de călăreţi germani şi flamanzi, purtând cuirase, alături de muschetari valoni şi francezi se pregăteau să înfrunte o armată strânsă în pripă de Mihai, ce nu depăşea 10.000 de oameni.
La fel ca la Călugăreni, voievodul valah îşi alege o poziţie strategică în apropierea satului Miraslau, o poziţie ce nu ar fi permis lui Basta să îl atace din flancuri, ci doar frontal. În acelaşi timp, albanezul era un războinic încercat şi simulează o retragere. A fost momentul hotărâtor al luptei. Mihai crede că adversarii săi se retrag şi atacă frontal. Prea târziu îşi dă seama că nu a fost decât o păcăleală. Soldaţii săi sunt spulberaţi de către cuirasierii germani şi măturaţi de gloanţele muschetarilor francezi. Mihai însuşi, însoţit doar de trei cazaci, trece Mureşul înot ca să scape cu viaţă. La 20 septembrie, Basta intra în Alba Iulia şi ucidea pe toţi italienii, grecii, sârbii şi românii, aliaţii valahului. Furiei nobililor unguri îi pică însuşi Baba Novac, cel care este jupuit, ars de viu şi tras în ţeapă. În acelaşi timp, polonii, profitând de înfrângerea lui Mihai de la Miraslau, ocupau Moldova. Voievodul este înfrânt în mai multe rânduri şi vede cum şi Valahia era închinată de polonezi turcilor. Nu îi mai rămânea decât calea pribegiei şi singura speranţă de a primi ajutorul imperialilor. În drumul său către Europa, din cetăţile pe care le cucerise prin luptă, se trage în derâdere cu tunul asupra sa.

Pentru Mihai urmează îndelungi peregrinări la Viena şi Praga, acolo unde stă prin hanuri şi aşteaptă o audienţă la Rudolf al II-lea. Când, în sfârşit o primeşte, află că situaţia din Ardeal îi devenise din nou favorabilă. Sigismund Bathory venea pentru a treia oară pe tronul Ardealului, ungurii îl arestaseră pe Basta din cauza exceselor sale sângeroase, iar haosul stăpânea din nou Transilvania. Nu exista decat un singur om capabil să remedieze situaţia, iar acesta era Mihai. Părea că steaua sa norocoasă strălucea din nou. Rudolf îi ofera 100.000 de taleri pentru ridicarea unei armate de mercenari şi ducatul Konigsberg din Silezia. Cei mai mari pictori se înghesuie să realizeze portrete eroice ale domnitorului, el însuşi fiind privit ca o curiozitate de către nobilii prea puţin obişnuiti cu teatrul de luptă.

La 3 aprilie 1601, Mihai părăsea Praga spre Viena şi apoi spre Casovia. Acolo îl întâlneşte pe Basta cel care, din ordinul împăratului, ar fi urmat să îl asiste în bătălia împotriva lui Sigismund. Pentru Mihai Viteazul nu mai exista însă cale de târguială. Ştia probabil că aceasta ar fi fost unica sa şansă să recapete ceea ce pierduse atât de uşor. Şi astfel, la 3 august 1601, în apropierea satului Guruslau (Goraslau) Mihai dădea ultima sa bătălie. Cu tunuri care băteau greşit şi cu o armată mai dornică sa se retragă din calea temuţilor mercenari ai românului decât să lupte, Sigismund scapă cu o fugă ruşinoasă. Din Valahia veneau veşti bune. Aflând că domnul lor vine cu oaste mare din Ardeal, fraţii Buzeşti strânseseră o armată şi izgoniseră pe Simion Movilă de pe tronul Ţării Româneşti. Aceştia îi trimiseseră solie lui Mihai că îl aşteptau cu braţele deschise pe tron. Lupta valahului putea reîncepe. La Turda, el alege să se despartă de armată, grăbit fiind să ajungă mai degrabă la Făgăraş, acolo unde îl aştepa soţia sa, doamna Stanca.  Basta însă îşi dorea el postul de guvernator al Transilvaniei, pe care dealtfel l-a şi ocupat din 1601 până în 1605. În consecinţă, el ia decizia de a scăpa de fostul său aliat, bănuit şi că bătea monedă falsă că să-şi plătească oştile, şi trimite în secret un detaşament de 300 de cavaleri germani şi valoni, condus de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague, pentru a "aresta sau a ucide" pe Mihai. Pe 9 august 1601, voievodul muntean este ucis în mijlocul soldaţilor săi care n-au schiţat nici un gest să-l apere.

Moartea sa, la fel de controversată ca şi viaţa sa, a lăsat deschisă poarta pentru multe semne de întrebare, comportamentul său fiind departe de al unui erou şi mult mai departe de al unui întregitor de neam.

 

 



Voteaza articol
2.67

Aboneaza-te la feed-ul de comentarii Comentarii (5 postat):

Nicolae Belba on 05/02/2015 21:48:48
avatar
Eram sigur ca doar un maghiar ar fi putut descrie perioada lui Mihai Viteazul ca fiind una groaznica,tot ei l-au ponegrit in fel si chip Daca nu se stia cine era tatal lui,mama lui era aromanca!D-le Nistor,dupa ce v-am citit articolul,sincer nu am ajuns la concluzia ca Mihai Viteazul ar fi fostun sarlatanCum ati ajuns la aceasta concluzie?Da,erou,darinainte de a deveni erou a fost sarlatan? Cuvantul acesta inseamna escroc,necinstit,hot,prefacut.Chiar asa il vedeti pe Mihai Viteazul? Mai ganditi-va Stima
Thumbs Up Thumbs Down
0
alex on 23/03/2015 18:02:28
avatar
A fost un sarlatan care si-a asuprit poporul pentru platirea tributului catre camatarii turci! Mihai Viteazul a introdus iobagia in Tara Romaneasca si nu ungurii sau turcii!
Thumbs Up Thumbs Down
0
Eutihie on 06/12/2015 20:23:04
avatar
Nistor sau Nestorie?! Sarlatanul?!
Thumbs Up Thumbs Down
0
Mario on 24/01/2016 20:41:41
avatar
Nistore mai draga,esti de departe cel mai mare dobitoc care a scris vreodata cate ceva in limba romana... Ma mir si de panaramele astea de la atacdeconstanta cum dracu de accepta asa ceva pe site-ul lor.......
Thumbs Up Thumbs Down
0
Jimmy on 26/09/2016 20:41:15
avatar
Si uite asa un handicapat posesor de copy-paste devine istoric. Rusine vexatule.
Thumbs Up Thumbs Down
0
Adauga comentariul tau comment
Va rugam introduceti codul din imagine:
  • email Trimite unui prieten
  • print Versiune pentru printat