Acasa | Controverse | Dimitrie Cantemir- cărturar sau plagiator ?

Dimitrie Cantemir- cărturar sau plagiator ?


image

Dimitrie Cantemir este unul dintre paradoxurile istoriei româneşti. Deşi a ocupat tronul Moldovei mai puţin de şase luni în două domnii, Cantemir păstrează un loc fruntaş printre domnitorii români, mai ales în lumina scrierilor sale, în marea lor majoritate copiate de prin alte lucrări ale vremii. Nemulţumit de originea sa modestă de ţăran înstărit din familia Siliştenilor, Dimitrie Cantemir îşi inventeaza o descendenţă glorioasă ce pornea încă din timpurile lui Ştefan cel Mare, autointitulându-se urmaş al conducătorului Hoardei de Aur de la începutul sec. XVI, Han Temir, în poloneză Kantymir Murza, poreclit „ Sabie sângeroasă”.

Tatăl său, Constantin Cantemir, domn la Moldovei între anii 1685-1693, nu-i putea satisface orgoliile tânărului Dimitrie, fiind, după spusele cronicarului Ioan Neculce, atât de analfabet încât ”numai iscălitura învăţase de o făcea”. În schimb „practică bună avea: mânca bine şi bea bine”, notează acelaşi cronicar. Constantin Cantemir a rămas în istorie mai mult ca domnitorul care l-a ucis pe cărturarul Miron Costin, în urma capturării unor scrisori ale acestuia către regele polon Jan Sobieski.

În 1688, la vârsta de 15 ani, Dimitrie Cantemir este trimis la Istambul ca zălog de credinţă, sub protecţia unui apropiat al lui tatălui său, Mehmed Cerchez-Paşa, înlocuindu-l pe Antioh, fratele său mai mare, ostatic încă din 1685. Cronicile vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în martie 1693 în scaunul domnesc, pe care, în ciuda susţinerii boierilor Iordache Ruset sau Lupu Bogdan, cumnatul său, îl părăseşte după doar o singură lună. În această extrem de scurtă domnie, se remarcă, după Ioan Neculce, ca fiind “nerăbdător, mânios şi scandalagiu la beţie“. Reîntors la Istanbul, Cantemir începe să-şi dezvolte latura artistică, vădind o serioasă înclinaţie către obiceiurile şi cultura otomană şi purtând barbă, işlic şi caftan, vestimentaţie la care va renunţa de abia în 1720.

Sprijinit de Mehmed-Paşa şi având susţinerea financiară a boierilor moldoveni, Dimitrie este desemnat în 1695 domn al Moldovei. Dar intenţiile sale, care după mamă, se înrudea cu Duca Vodă, domn al Munteniei între anii 1674-1678, vizau scaunul Ţării Româneşti, motiv pentru care cedează tronul fratelui său Antioh, el rămânând reprezentant al acestuia la Poartă.

În 1699 se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino. Evenimentul s-a răsfrânt puternic asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova, căci Dimitrie Cantemir îşi declară pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine, intrând astfel în conflict cu Constantin Brâncoveanu. Brâncoveanu însă îşi intensifică intrigile la Constantinopol şi reuşeşte pentru un timp scurt să obţină întemniţarea lui Cantemir. Deoarece Antioh, supărat din cauza unor neînţelegeri asupra unor proprietăţi lăsate de tatăl lor, refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie îşi recapătă libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la Istanbul.

Ulterior, Constantin Brâncoveanu face un compromis şi plăteşte câte zece pungi de aur pe an recompensă pentru moşiile confiscate în Ţara Românească ce-i reveneau Casandrei, drept zestre de la tatăl ei Şerban Cantacuzino, cu condiţia ca Dimitrie să renunţe definitiv la tronul muntean.

De teama unui conflict cu Rusia, care îl învinsese pe regele suedez Carol XII, susţinut de turci, în bătălia de la Poltava, Poarta caută să instaleze în Moldova un domn în care să aibă toată încrederea. La recomandarea lui Mehmed Paşa, ajuns mare vizir şi a hanulului tătarilor, Devlet Ghirai, încântat de descendenţa tătărească a familiei cantemireştilor susţinută de Dimitrie, la 14 noiembrie 1710, în cadrul unui Divan special convocat, turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iaşi pe tânărul Cantemir.

Numai că imediat ce ajunge pe tronul Moldovei, Cantemir ia legătura cu ţarul Petru al Rusiei şi, prin trimişii săi, încheie la Lutk, în Rusia, pe 2-13 aprilie 1711, un tratat secret cu acesta prin care Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei iar scaunul domnesc va fi rezervat pe vecie dinastiei Cantemireştilor.

Temându-se de opoziţie, Cantemir se adresează printr-o proclamaţie, mitropolitului, boierilor de curte şi celor din provincie, oştenilor, căpitanilor şi întregului popor, prin care motivează această trecere de partea ruşilor prin dărâmarea de către turci a cetăţilor din Moldova în perioada lui Alexandru Lăpuşneanu, pierderea Tighinei, Cetăţii Albe, Ismailului, dar si prin „silnicia pe care am cunoscut-o chiar asupra mea” pe timpul şederii la Constantinopol.

În baza tratatului, Dimitrie Cantemir se obliga să ridice sub arme 10 000 de oameni şi să pregătească alimente şi furaje pentru armata rusă. În luna mai a anului 1711, 30.000 de ruşi, în frunte cu feldmareşalul Boris Şeremetiev, trec Nistrul pe la Soroca. Cantemir face eforturi disperate să adune armata promisă, prin ameninţări precum că cei care nu se vor angaja în armată vor fi judecaţi, iar boierilor li se vor confisca moşiile, dar nu reuşeşte să adune mai mult de 7 000 de ţărani şi slugi evadate de pe proprietăţile boiereşti. Prima întâlnire dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I, care a avut loc la 24 iunie 1711 la Iaşi, în timpul căreia primul sărută umil mâna împăratului rus, se va încheia cu vizitarea bisericii ortodoxe Trei Ierarhi şi a mănăstirii Golia.

În ciuda trecerii trupelor muntene conduse de prinţul Toma Cantacuzino, nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino şi deci rudă cu Dimitrie Cantemir, în tabăra antiotomană, armata ruso-moldovenească, sabotată şi de marele vornic, Costache Lupu, însărcinat cu aprovizionarea, este învinsă pe 9 iulie 1711, la Stănilesti de cei aproape 120 000 de turci. Urmaşul lui „Sabie sângeroasă”, căutat cu insistenţă de turcii care-l considerau principalul vinovat, scapă cu viaţă doar ascunzându-se vitejeşte într-o caleaşcă a împărătesei Ecaterina.

Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Moldova, pe care, în urma trădării lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de apropiaţi, fostul domnitor părăseşte ţara luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus Moldova unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar 73 din cele 93 de sate sunt arse în totalitate. Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a., în număr de circa o mie (dintre cei plecaţi iniţial), au rămas pentru totdeauna în Rusia unde au întemeiat în gubernia Orlov o mică aşezare, Dmitrievka, actualmente oraşul Dmitrovsk.

Comportamentul lui Cantemir a avut repercusiuni şi asupra fratelui său Antioh, retras la Istanbul, care a fost întemniţat în închisoarea Şapte Turnuri în anul 1711 şi decapitat în 1726 ca urmare a suspiciunilor de a fi corespondat cu ruşii.

Marele cărturar...

În ciuda aurei care s-a creat în jurul său, reuşitele artistice ale efemerului domnitor sunt la fel de mărunte ca şi cele politice. La curtea otomană, Cantemir s-a făcut remarcat mai mult prin talentul său de interpret la tanbur şi compozitor de curte . “Silnicia pe care a cunoscut-o” s-a materializat în 450 de piese instrumentale cu nume ciudate, ca peşrevuri, semâ-îsi-uri, beste ( piesă vocală de concert), adjem tarab-uri (piesă de divertisment) şi trei arii dintre care cele mai cunoscute rămân „Aria de Cantemir” şi „Aria Dervişilor”.

În 1710 cand Ahmed III l-a numit domn al Moldovei, Cantemir i-a dedicat un makam Neva- melodie elogioasă- care i-a mers direct la inimă sultanului şi în schimbul căreia a primit numeroase daruri. Stilul laudativ al domnului moldav s-a manifestat la fel de puternic şi în 1714, când a scris un Panegiric dedicat ţarului Petru I al Rusiei, rostit în greceşte de fiul său Şerban la serbarea de Paşti, în faţa unui public cunoscător de la curtea împărătească.

În 1714, la insistenţele savantului german, baronul Heinrich Huyssen, aflat în slujba lui Petru I, Dimitrie Cantemir este ales primul membru din Rusia al Academiei din Berlin, la 14 iulie. Solicitarea Academiei către acesta, o lucrare de geografie care să ofere cărturarilor timpului „informaţii precise şi clare privind adevărata situaţie a celor două provincii, Moldova şi Valahia, şi graniţele ce le despart una de alta, precum şi de ţările înconjurătoare”, se finalizează doi ani mai târziu cu o carte care demonstrează, conform istoricului P. P. Panaitescu, că D. Cantemir „nu cunoştea organizaţia veche a Moldovei din veacurile precedente şi afirmaţiile acestuia despre acele vremuri sunt în general aproape toate eronate”.

„Descrierea Moldovei” a fost copiată cu tot cu greşeli după hărţile lui Sanson d’Abeville (Paris, 1665) şi Iohan Batista Homan, iar adăugirile erau preluate dintr-o cronologie a lui Miron Costin, scrisă în limba polonă şi semnată de mai mulţi boieri moldoveni, în frunte cu mitropolitul Dosoftei, în 1681. Obiceiurile si tradiţiile moldovenilor s-au dovedit a fi de fapt evenimentele la care Cantemir, în scurta sa perioada cât a stat în ţară, a fost martor. În capitolul „Despre înmormântarea domnilor”, Dimitrie Cantemir a descris înhumarea propriului său tată iar în „Despre ceremoniile de logodnă şi de nuntă ale moldovenilor” se întrezăresc ecourile logodnei şi căsătoriei sale cu fiica lui Şerban Cantacuzino.

Celălalte opere ale sale sunt la fel de controversate, în “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”, scrisă in 1698, o carte” confuză, încâlcită, fără originalitate”, după cum spunea George Călinescu, fiind copiate aproape cuvânt cu cuvânt pasaje întregi din studiul “Stimuli virtutum ac fraena peccatorum” a teologului Andrea Wissowatius, tipărit în 1682 la Amsterdam, si din “Strategematibus Satanae” (1610) a gânditorului reformat, Giacomo Aconcio.

La fel o altă lucrare a sa “Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte), redactată în limba latină, este o simplă compilaţie după unele texte din opera filozofului Jan Batista van Helmont (1577-1644), publicată în 1648 de fiul său, Franciscus Mercurius van Helmont sub titlul “Ortus medicinae, vel opera et opuscula omnia”. Singura operă luată în seamă de academia berlineză a fost „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea Curţii otomane)”, dar şi aceasta s-a dovedit a fi un rezumat cu grave greşeli de cronologie a cărţii “Istoria Musulmană” scrisa de cărturarul Johann Leunclavius în 1591, la care au fost adăugate capitole din “Sinopsis Historiarum”, o lucrare monumentală dedicată în 1690 de istoricul Saadi Effendi din Larissa, sultanului Mustafa.

O astfel de activitate literară se pare că nu a fost pe placul conducerii Academiei germane, care la scurt timp a întrerupt corespondenţa cu Cantemir, “uitând” să-i mai confere diploma de membru titular, după cum semnalează istoricul Sever Zotta în anul 1931.

Pe data de 21 august 1723, Cantemir, bolnav de diabet din cauza efortului de a copia atâtea cărţi, decedează la vârsta de numai 50 de ani.



Voteaza articol
0

Aboneaza-te la feed-ul de comentarii Comentarii (0 postat):

Adauga comentariul tau comment
Va rugam introduceti codul din imagine:
  • email Trimite unui prieten
  • print Versiune pentru printat